Traiesc de cateva ore sindromul singuratatii, dar nu e cel care te copleseste, cel putin momentan. Traiesc sentimentul linistii si al gripei si al supei calde pentru care am luptat intrinsic deja de 45 minute pentru a ma convinge s-o mananc. E comestibila, dar am un sentiment al ‘suficientei’, probabil de la doftoriile pe care le ingurgitez.

Vorbeam despre singuratate si farmecul ei. Gasesc ca-i minunat sa fii singur cand esti bolnav. Nu ai chef sa vorbesti, stii ca poti sa furi toata pilota, mananci cat poti si cel mai important, stii ca singur trebuie sa treci peste toate frisoanele si durerile de cap…si desigur, fiinta umana gaseste ca e mai puternica decat oricand, nu-i musai sa zaci in pat toata ziua, si ca sa vezi, ceaiul ti-l poti face si singura, pastilele si apa zac si ele langa pat, veritabila imagine ‘convalescenta’, de altfel.

Singuratate, singuratate, dar abia astept momentul acela cand gripa se desparte de corp incet, incet si parca oasele inceteaza sa mai hiberneze, vor sa se miste, ‘mintenas’ vine primavara.