Trecut deja de miezul noptii

Ti-am scris ca astept cu nerabdare raza aceea de soare...a stralucit mai mult si mai puternic decat ma asteptam. Nu-mi pasa ce se va intampla mai departe, e acum, vreau momentul asta, sunt insetata, opresc timpul, e aici, e al meu, e al nostru, il storc, il epuizez urmand principiile nesanatoase romanesti - 'pana nu mai pot'. Am trecut deja de jumatate la ora la care-ti scriu, timpul se scurge de acum din ce in ce mai repede, trebuie sa ne intoarcem, fiecare la cenusiul lui.

Ciudat cum am invatat, fortati fiind, sa ne multumim cu atat de putin...de ce sunt atat de scurte clipele de fericire?

Seara...paradoxal, restaurantul sarbesc din parasita statiune Mamaia

Seara...paradoxal, restaurantul sarbesc din parasita statiune Mamaia

Nu te-ai saturat de acelasi fel de mancare, de aceeasi camera 206, de aceleasi fete posomorate, de genti si haine urcate cine stie pe unde, de tentative nenumarate de a evada situatiei momentane...de lucruri facute in graba, de aceleasi persoane care te privesc superior, de aceeasi oameni care nu te inteleg; nu te-ai saturat sa vorbesti cu ai tai dragi la telefon sau sa-i vezi sporadic pe netul furat de la cine stie ce restaurant sau din cine stie ce parcare a unui hotel fancy...nu te-ai saturat sa-ti plangi de mila retrasa in varful patului...nu te-ai saturat sa-i ponegresti atat pe sarbi, si apoi sa vii sa furi net de la restaurantul sarbesc...:))

Ciudat...razi, parca te simti mai bine, te amuza acum situatia, sperantele ti s-au imputinat, mai ca nu mai au sanse de viata, si parca suferinta ti s-a curmat...acepti situatia asa cum iti e data, zambetul ironic si sarcasmul isi reiau locul...

S-a intamplat duminica 20.09.2009

Doi pereti albi, o fereastra mare, usa care da spre hol un pat imens care umple camera, televizorul micut al carui sunet fosnitor completeaza fantastic huruitul frigiderului, altfel estetic pozitionat langa capu-mi, si nelipsita geanta de voiaj “asezonata” cum nu s-a mai intalnit de adidasii si genunchierele lasate la zvantat pe calorifer…imagine fantastica care-mi coloreaza de mai bine de o luna existenta. Ma prabusec din nou, la numai un an de la precedenta, intr-o profunda depresie…si-astept apoi sa ma intrebati “De ce esti atat de suparata, Ioana?”, “ De ce nu zambesti si tu mai des, iti sta mai bine?” si-atunci va voi raspunde “pentru ca am” respectiv “nu am motive”…

Se intampla de cateva saptamani…jesus, ca vor fi luni :(

Urasc poporul sarb, dar urasc si mai mult romanii. Ma simt cotropita si neputincioasa in fata valului asediator sarbesc, dar urasc si mai mult poporul asta slab din care, din pacate fac si eu parte, care se lasa calcat in picioare de oricine nu are pasaport romanesc, urasc romanismul asta delasator, increderea asta oarba pe care o oferim cu nonsalanta celor din afara granitelor, felul nostru de a fi, supus despotismului sarbesc (in cazul de fata).

Si mi-e ciuda…stiam ca fericirea asta scurta cat o vara se va opri curand, cand ma voi intoarce in Constanta, sau parasita statiune Mamaia, dupa cazu-mi; simteam ca voi reintalni sentimentul acela suparator, amplificat de aceasta data de o mie de ori, de cand incepe scoala toamna…diminetile morocanoase si apasatoare inlocuiesc zilele insorite ale verii, ganduri invidoase in locul prieteniilor sincere, copilarii sfarsite, responsabilitati, ghiozdane grele…toate astazi, insa, au capatat alte valente: studiile mai ca le-am sfarsit, si mai des ca niciodata ma intreb daca am realizat putin prea tarziu ca am ales calea nepotrivita; lumea in care ma invart se schimba cu asa viteza, timpul personal se comprima, increderea scade si suferim de singuratate cronica, de depresii, de cenusiu, de putrefactie, de lacrimi, de noroi, de mucegai…de “metamorfoza”