Penultima zi a lui 2009. Nu inteleg de ce atata pregatire, de ce atatea batai de cap, de ce asemena aglomeratie, de ce sa ne maltratam ficatul cu manacruri care mai de care mai grele, cu bauturi ametitoare si nopti pierdute in cinstea celor mentionate anterior...2009-2010, 2010-2011, duminica-luni...toate sunt la fel. Urasc inceputul de saptamana, urasc duminica, pentru ca stiu ca o urmeaza luni, stiu ca se termina ceva...si imi va fi atat de greu sa accept acelasi ceva, insa de trei ori mai dificil, acel ceva care inainteaza atat de greoi, atat de devreme, atat de morocanos...atunci de ce 'as manca' altceva acum: 2009-2010. M-am saturat de motivele astea 'prestabilite' de a sarbatori, m-am saturat sa caut prilej pentru a dansa, pentru a ma preface ca ma simt bine, pentru a imbraca o rochie neobisnuita, pentru a incalta pantofi ciudati cu toc, pentru a ma ascunde sub culori tipatoare si priviri misterioase...m-am saturat subiectiv...pentru ca trecerea asta ma 'sur'prinde unde nu as vrea...

Make a wish (ne sugera Andra astazi pe facebook). Ce dorinta? Am prea multe si nu m-as putea hotari careia sa-i dau intaietate. Astept macar o schimbare, nu stiu din ce directie, dar stiu ca as vrea sa ma intalneasca undeva pe drum...As mai avea nevoie de putina atentie, de mai multa incredere si curaj, de cuvinte potrivite rostite la momentul potrivit, de clipe placute, de discutii prelungite la ceaiuri tarzii, de mai mult timp, de hotarare, de intelepciune, de copilarie, de spatiu, de libertate, de inspiratie, de rabdare, de prieteni nu e nevoie (sa fie in continuare putini, dar sa-mi fie alaturi si sa le fiu alaturi); as avea nevoie de aceeasi familie :)

2009 - am ajuns aici...asta sunt, controversata ca si anul pe care ma pregatesc sa-l inchei. La Multi Ani!

Si-ti spuneam ca ma simt mai bine, dar parca nu mi-e dat sa ma fericesc prea mult timp: iert si zambesc onest, de parca viata mea apartine nimanui, de parca ea nu conteaza, de parca unora nu le e dat sa se implineasca, de parca ei ii e sortit sa caute neincetat.

Crezi ca mie imi face placere sa ma plang de fiecare data cat de greu imi e, sau cat de greu imi fac totul sa fie, crezi ca mie nu-mi e greu sa ma lupt singura de fiecare data, crezi ca mie nu-mi e dificil sa-mi reprim sentimentul asta de ura in speranta ca voi trece mai repede peste? Crezi ca eu nu sunt constienta ca m-au sunat ai mei sa-mi spuna o vorba buna si sa ma incurajeze sa fac un pas, sa incerc sa ma revolt, sa fiu o luptatoare asa cum i-am obsinuit, apoi eu, pe partea cealalta, sa le servesc vorbe grele rostite pe tonuri ridicate, crezi ca imi e atat de usor sa-mi manifest neplacerile si revolta numai asupra lor, cand si asa imi vad familia din ce in ce mai rar?...Crezi ca mie-mi e usor sa ma ascund sub carti si cursuri si activitati didactice, sau in spatele unor poze, cand ceva ma macina...astazi a fost picatura care a umplut paharul, sau poate ca am facut-o eu sa fie asa...dar, chiar mai crezi acum ca mie mi-e usor?

A inceput de ieri...

A venit brusc, sau mai bine zis: a revenit brusc. Imi citeam ca in fiecare saptamana cursul de marketing, si imi par atat de interesante informatiile prezentate acolo, incat ma intreb ce caut eu aici in camera asta, facand nimic, adica nimic productiv fiinite si sufletului meu, traind numai un prezent confortabil, care ma prezinta intr-un pat de hotel cu laptop-ul in fata, un aparat foto langa pat, si un caiet in mana. Astazi m-am jucat putin cu microfonul, m-am jucat de-a reporterul…si imi placea; nu ma simteam deloc stinghera in fata obiectivului, si nici in fata colegelor puse pe sotii. Imi revine intrebarea: Ce caut eu aici, acum? De parca m-am trezit dintr-un somn profund, si nu ma regasesc. Sper numai ca in amorteala aceasta care ma poarta usor in timp, sa realizez ca poate nimic nu e intamplator, ca toate au un curs firesc, pe care eu sunt prea ignoranta sa-l observ, ca toate nu sunt altceva decat succesiuni de intamplari care ma vor duce acolo unde trebuie si unde imi e locul

Cumimi e natura...acum cinci minute vorbeam cu Ana si parca ma convinsesem ca ar fi placut sa ies putin din casa, ma gandeam cum o ignor prea mult in ultima perioada pe Ioana hedonista, as fi scos-o si pe ea 'in lume', sa intalneasca fani The Killers, 'lume buna' de Bucuresti; am urcat pana si scarile, aveam de gand sa ma schimb de haine, sa-mi arunc altceva in afara de haine sport si pijamale, sarenunt la fata palida...dar am deschis usa, m-au lovit cativa stropi de ploaie mocaneasca si morocanoasa de toamna, adierea deloc placuta m-a palmuit, iar pielea mi s-a zgribulit de parca micuta cuvertura bumbacoasa nici nu mi-ar fi invelit umerii. M-am privit in oglinda si parca Ioana de acolo mi-a spus ca e putin cam obosita: si-a creat propriul scenariu - se ciubareste mai departe in canapeaua din care ii ies picioarele, mai atipeste, se mai trezeste, se mai intoarce de pe o parte pe cealalta, se mai ridica, verifica daca cineva ii scrie in tarziu de noapte, isi oboseste privirea in desktopul computerului (in care nu avea de gand sa-si astearna gandurile de asta seara), maine doarme pana tarziu,sa pana reuseste ea, poate o vor suna prietenele sa o scoata la o cafea, sau pate iese singura cu aparatul, caci praful s-a asternut usor pe lentilele obiectivului, pe seara cauta un alt loc special in care sa se ascunda, printre cuverturi,perdele, perne mari si colorate, printre fire de fum si arome grele orientale, printre gusturi fine, povesti pe care poate ca le-a mai auzit, dar niciodata nu le-a acordat atentie ca acum, printre ganduri pe care le asterne cu usurinta de acum,printre priviri care parca te trag de limba; luni pleaca...are o saptamana incarcata, care va trece prea repedepentru ea si pentru un alt weekend pe care si-ar dori sa-l prelungeasca...mai are o sansa, mai are un sfarsit de saptamana la care sa se gandeasca si sa se pregateasca...
...tic-tac...tic-tac

Toamna grea

Weekend-ul asta te-am concediat, te-am inlocuit...m-am reintors la Alexandra; m-am deschis din nou ei, si ea mi-a impartasit, si eu i-am povestit, ea m-a ascultat; am impartit idei, ne-am dat cu parerea, ne-am plans de mila, ne-am readus apoi la viata, ne-am intarit putin...cat de mult am crescut...cate valuri au mai trecut...cate clipe ne-au 'reformat'. Povesti, intamplari, numai vorbe; vorbe, care spuse la momentul oportun, ne-au deschis ochii, ne-au 'profilat', ne-au intristat, pentru ca mai tarziu sa ne aduca zambete...Ironii, ceata, faruri, amintiri, frig, o Dunare absenta, muzica in surdina, trecut, prezent, prea putin viitor, intamplare, semne de intrebare...timp concret, regrete, dorinte, maruntisuri, frunze, miros greu de toamna innoroita, vise, basme...
Ma bucur ca am mai apucat sa stam de vorba, ma bucur ca te-am revazut, m-as bucura si mai mult sa ne stiu 'schimbate'

De ce?, De cine?

N-am avut inspiratie pentru titlu, cum mi se intampla de fiecarae data cand ad hoc, ma hotarasc sa mai postez ceva. Mi-am reprimat sentimentele in ultima vreme si ti-am scris din ce in ce mai rar...poate ca imi e si teama sa nu ma intelegi gresit: sa crezi ca lipsa asta acuta de ocupatie 'imi da dreptul' sa ma tot plang...(ce-i drept, macar tu nu poti riposta, si ma linisteste ideea asta). De ce? De cine?...Pai da, de ce ai nevoie pentru un dram de feircire: de o inghetata, de o ciocolata, de o pereche de pantofi din piele intoarsa, de o esarfa, de o gutuie, de un suc de morcovi, de Internet (sa-l ia naiba, ca nu mai pot astepta parca...si btw, sa nu faceti contract niciodata cu cei de la rds), de prietenii tai...da, de zambete, de iesiri de weekend, de party-uri ciudate, de discutii uitate in noapte, de o cana cu ceai, de o poza de familie, de o vacanta hai-hui, in care sa uit de mine, de o plimbare, de un umar pe care sa-mi asez fruntea, de un film bun si de mult, mult popcorn, de doua brate care sa ma imbratiseze, de o pereche de buze care sa zambeasca neconditionat, desi s-a trezit de dimineata si nu si-a baut cafeaua...de o alta pereche de urechi care sa te asculte mai intai................................................................................................decedecine?

Azi...

Astazi, 10.11.2009, ne-am amintit de Gheorghe Dinica, din pacate regretand decesul lui…din fericire, pentru ca ne vom aminti de momentele placute si memorabile, de replicile pe care vocea lui le-a insufletit si le-a dat o alta valoare, din fericire caci ne vor rasuna melodiile romantate pe care le mai fredona; canta el candva “de la viata…si nu i-am dat cat as fi vrut” – si ma gandesc astazi ca noi ne lamentam zilnic si suferim ipohondric, probabil si cronic de neputinta de a cersi si de a scurge pana si ultima picatura de viata, de a-i epuiza toate sursele si de a-i seca toate izvoarele…vorbim astazi despre un om devotat publicului, un adevarat artist, care ne-a parasit, astazi ne-a lasat singuri, de astazi nu ne mai insenineaza sufletele, de astazi suntem mai putini, de astazi suntem mai pustii cu un artist

“de la viata…si nu i-am dat cat as fi vrut”

a fost, este...va fi?

Asa scriam in micutul meu caiet verde (cu motive ‘crocodiliene’) acum aproape un an (Luni, 26 ianuarie, 2009)

Inceput de saptamana, alta mina, sa insemne ceva? Ma simt putin vinovata astazi – a fost un weekend plin (si de ingurgituri repetate, fara a-si gasi rostul, si de stari contradictorii, si de vechi, si de nou, intensitate, uitare, ‘momentism’, schimbari); ma schimb sau poate ca abia acum incep ‘sa ma invat’ (imi pare ca pana la sfarsit cea mai mare necunoscuta va ramane propria-mi persoana); si atunci nu te intrebi oare daca exista sanse sa cunosti macar o farama din cel de alaturi, cel pe care il consideri prieten, cel caruia ii ingadui sa ti se apropie, sa-ti vorbeasca, cel care te suna sau iti scrie zilnic, sau te imbratiseaza de cate ori te intalneste, cel care te saruta si te intampina cu zambete largi de fiecare data cand te revede? Cu fiecare ocazie descopar noi ‘Ioane’ si in aceeasi masura misterele se adancesc, se inneguresc, se intuneca. Am aflat ca drumul nu are intoarcere, iar gara la care ma void a jos e numai alegerea mea. E prea tarziu sa ma gandesc la ce-a fost …mi-am promis ca nu voi regreta nimic din ce am facut, si uite-ma astazi cum ma pun singura la zid, ma torturez gandindu-ma la ce-a fost aseara, cand totusi m-am simtit bine si am uitat…m-am uitat…am uitat-o pe Ioana.

Si aici am atasat cateva strofe dintr-un simplu hit al anilor ’90, simplu si totusi atat de profunde ii sunt ‘gandurile’:

Call you up in the middle of the night

Like a firefly without a light

You were there like a slow torch burning

I was a key that could use a little turning

So tired that I couldn’t even sleep

So many secrets I couldn’t keep

Promissed myself that I wouldn’t weep

One more promise I couldn’t keep

( si aici subscriu, din pacate)

It seems no one can help me now

I’m in too deep

There’s no way out

This time I have really led myself astray

Runaway train never coming back

Wrong way on a one way track

Seems like I should be getting somewhere

Somehow I’m neither here no there

Can you help me remember how to smile

Make it somehow all seem worthwhile

How on earth did I get so jaded

Life’s mystery seems so faded

I can go where no one else can go

I know what no one else knows

Here I am just drowning in the rain

With a ticket for a runaway train

verything is cut and dry

Day and night, earth and sky

Somehow I just don’t believe it

Bought a ticket for a runaway train

Like a madman laughin’ at the rain

Little out of touch, little insane

Just easier than dealing with the pain.

Astazi s-au mai schimbat unele altele, insa nu regret nimic…nu-mi incalc promisiunea, poate ca as fi reusit in anumite cazuri sa iau decizii mai bune, insa gandindu-ma pe langa cate alte prapastii am trecut, ma multumesc cu putinul pe care mi l-am rezervat ‘astazi’.

Cred ca vine o perioada in viata fiecaruia cand totul inceteaza, sau mai bine zis - stagneaza. Nu evoluezi, dar nici nu vrei sa crezi ca dai inapoi, asa ca ascunzi adevarata situatie sub deviza unui timeout temporar; tragi cortina, actorul are nevoie de o pauza sa-si traga sufletul, sa-si schimbe costumatia, sa-si dreaga vocea, sa repete ultimele replici, insa mai ales sa schimbe decorul...
Asa ca ma retrag un moment, si asa, vine iarna, incepe hibernarea, astept primavara cu alte sperante; dar intre timp ma cuibaresc putin nelinistita, de parca as fi uitat ceva, sub cuvertura prezentului, sunt resemnata, sau cel putin atat pot sa nutresc acum; astept urmatoarea ''scena"

Ar fi vrut sa stie cat de des iti scriu...
Nu am un ritm anume, e beat-ul vietii, al intamplarilor. Ce sa-ti spun astazi, nu aveam de gand sa scriu nimic, insa am deschis site-ul si mi s-a facut pofta, mi s-a facut pofta sa ma dau intersanta, sa scriu eu pe pagina mea, apoi sa realizez ca sunt singura care citeste cele cateva randuri pe care le coclesc aici in fata computerului. Nimic special, doar ca weekend-ul asta mi-a apartinut, m-a recompensat cu prieteni dragi alaturi si muzica buna, cu adiere blanda de toamna, cu vintage-ul prafuit, cu pasi de dans, cu zambete, cu nepasare, cu egoism...
PUBLICATI POSTARE...pentru o Ioana posterioara

A intrebat...

A intrebat-o cum se simte. De parca nu intelesese intrebarea, de parca si-ar fi cautat cuvintele, ea a raspuns ca in afara copilului pe care il poarta in pantece, se simte goala, precum paharul din fata lui…parca pregatind sfarsitul dramatic…Am terminat in noaptea aceasta de vizionat ‘Modigliani’ si inca imi rasuna vorbele ei: ‘I feel empty…empty like the glass standing on your table’, si ma intreb daca avea dreptate: oare moare sufletul? oare ni-l strivim si ni-l mutilam prea des? oare el refuza sa traiasca in prezent, retraind la nesfarsit momentele placute ce ne marcheaza existenta? de ce trecutul miroase altfel, de ce are numai el culoarea gutuii parjolite? Si in fata acestui final dramatic, te rog, resusciteaza-mi sufletul si reda-mi prezentul!

Trecut deja de miezul noptii

Ti-am scris ca astept cu nerabdare raza aceea de soare...a stralucit mai mult si mai puternic decat ma asteptam. Nu-mi pasa ce se va intampla mai departe, e acum, vreau momentul asta, sunt insetata, opresc timpul, e aici, e al meu, e al nostru, il storc, il epuizez urmand principiile nesanatoase romanesti - 'pana nu mai pot'. Am trecut deja de jumatate la ora la care-ti scriu, timpul se scurge de acum din ce in ce mai repede, trebuie sa ne intoarcem, fiecare la cenusiul lui.

Ciudat cum am invatat, fortati fiind, sa ne multumim cu atat de putin...de ce sunt atat de scurte clipele de fericire?

Seara...paradoxal, restaurantul sarbesc din parasita statiune Mamaia

Seara...paradoxal, restaurantul sarbesc din parasita statiune Mamaia

Nu te-ai saturat de acelasi fel de mancare, de aceeasi camera 206, de aceleasi fete posomorate, de genti si haine urcate cine stie pe unde, de tentative nenumarate de a evada situatiei momentane...de lucruri facute in graba, de aceleasi persoane care te privesc superior, de aceeasi oameni care nu te inteleg; nu te-ai saturat sa vorbesti cu ai tai dragi la telefon sau sa-i vezi sporadic pe netul furat de la cine stie ce restaurant sau din cine stie ce parcare a unui hotel fancy...nu te-ai saturat sa-ti plangi de mila retrasa in varful patului...nu te-ai saturat sa-i ponegresti atat pe sarbi, si apoi sa vii sa furi net de la restaurantul sarbesc...:))

Ciudat...razi, parca te simti mai bine, te amuza acum situatia, sperantele ti s-au imputinat, mai ca nu mai au sanse de viata, si parca suferinta ti s-a curmat...acepti situatia asa cum iti e data, zambetul ironic si sarcasmul isi reiau locul...

S-a intamplat duminica 20.09.2009

Doi pereti albi, o fereastra mare, usa care da spre hol un pat imens care umple camera, televizorul micut al carui sunet fosnitor completeaza fantastic huruitul frigiderului, altfel estetic pozitionat langa capu-mi, si nelipsita geanta de voiaj “asezonata” cum nu s-a mai intalnit de adidasii si genunchierele lasate la zvantat pe calorifer…imagine fantastica care-mi coloreaza de mai bine de o luna existenta. Ma prabusec din nou, la numai un an de la precedenta, intr-o profunda depresie…si-astept apoi sa ma intrebati “De ce esti atat de suparata, Ioana?”, “ De ce nu zambesti si tu mai des, iti sta mai bine?” si-atunci va voi raspunde “pentru ca am” respectiv “nu am motive”…

Se intampla de cateva saptamani…jesus, ca vor fi luni :(

Urasc poporul sarb, dar urasc si mai mult romanii. Ma simt cotropita si neputincioasa in fata valului asediator sarbesc, dar urasc si mai mult poporul asta slab din care, din pacate fac si eu parte, care se lasa calcat in picioare de oricine nu are pasaport romanesc, urasc romanismul asta delasator, increderea asta oarba pe care o oferim cu nonsalanta celor din afara granitelor, felul nostru de a fi, supus despotismului sarbesc (in cazul de fata).

Si mi-e ciuda…stiam ca fericirea asta scurta cat o vara se va opri curand, cand ma voi intoarce in Constanta, sau parasita statiune Mamaia, dupa cazu-mi; simteam ca voi reintalni sentimentul acela suparator, amplificat de aceasta data de o mie de ori, de cand incepe scoala toamna…diminetile morocanoase si apasatoare inlocuiesc zilele insorite ale verii, ganduri invidoase in locul prieteniilor sincere, copilarii sfarsite, responsabilitati, ghiozdane grele…toate astazi, insa, au capatat alte valente: studiile mai ca le-am sfarsit, si mai des ca niciodata ma intreb daca am realizat putin prea tarziu ca am ales calea nepotrivita; lumea in care ma invart se schimba cu asa viteza, timpul personal se comprima, increderea scade si suferim de singuratate cronica, de depresii, de cenusiu, de putrefactie, de lacrimi, de noroi, de mucegai…de “metamorfoza”