Who stole the sun?

Stii care e problema belgienilor? Stratul asta gros, 'baligaros' de nori. Poate tu crezi ca glumesc, dar pentru cei care isi duc existenta convietuind cu soarele, e simplu de inteles. 

Ii vezi zambind peste tot, la cumparaturi,  cand ii saluti, mai rar in trafic, ii vezi extrem de 'gentils', ti se pare minunat. Dar asteapta sa mai treaca putin timp, sa dezgropi uraciunea si mucegaiul din adancuri, frustrarea, egoismul si nefericirea. Adolescentii o acopera cu cantitati industriale de alcool, tutun, violenta, agresivitate si sigur multe altele. 

Omenia, discretia si bunul simt nu-i bucura atat de mult ca o raza de soare in pauza de masa. Stitai ca nefericitii abia asteapta sa se sparga putin stratul si sa se lase atinsi de caldura? La cinci luni de experianta belgiana ii inteleg de ce se acopera cu junk food, ciocolata si bere; poate ca e cea mai simpla  cale de a se eschiva. Partea buna e ca dupa o perioada atat de scurta redescoperi lucrurile marunte pe care le-ai mazgalit cu pulberea timpului si a grijilor cotidiene.

Nu pot sa le urez belgienilor decat un soare mai stralucitor si, ca atare, mai putini nori. 

P.S. desi stiu ca asta s-ar putea sa-i retina de la a crea ciocolata minunata pe care nu ma pot abtine s-o devorez de cate ori o cumpar. 

Happiness is Love


Si-i corecta asocierea, nicicum nu-i mai presus invers.
Te-ai gandit vreodata ca ochii iti vor picura vreodata apa aceeea incolora si sarata de cate ori vei auzi sau iti va scrie ca te iubeste? You are happy underneath that sad sad, smileless face.
E greu sa-ti gasesti fericirea sub umbra asta apasatoare a distantei, desi stii prea bine ca locuieste acolo. Simti ca trebuie sa o lasi sa rasara si ca trebuie sa ai rabdare 'sa se faca mare' si sa alunge umbrele.

Asa ca, iti promit ca nu voi mai plange, pentru moment. Data viitoare am sa-ti fac alte promisiuni.
Te iubesc.

Cum se numeste starea asta de amorteala ce-i urmeaza unui conflict. De cand ma stiu, imi trebuie timp sa diger greseala, caut nod in papura de dragul orgoliului, si sfarsesc prin inevitabilul gust amar, greu al vinovatului pocait. Si cu toate astea, nu simt ca e momentul sa incerc sa explic, oricum, sunt atat de grele explicatiile, scuzele...Si uite acum ruleaza la Guerilla: Let It Be... Dar la dracu', nu merge asa. Daca-i vorba de mine, nu merge niciodata asa; trebuie sa rumeg, apoi sa analizez din n-spe mii de puncte de vedere, ca sa realizez ca singura cale de rezolvare e si cea mai grea... Imi pare rau...

.be

Anul trecut iti vorbeam despre francezi, despre neajunsurile lor, despre firea lor. Astazi iti vorbesc putin despre belgieni. Vezi ca nu m-am grabit sa trag concluzii, desi nu e prima experienta a mea aici. Sunt de aproximativ doua luni printre ei, timp suficient sa scriu cateva randuri.
Simte-te bine, romane, mizerie si aici. Mizerie umana, melanj, ignoranta, incertitudine, birocratie, frustrare,      dezinteres sau mai bine spus 'machiavelism', rigoare, incapatanare, acompaniate de nori si ploaie si de multa, multa bere. Sunt atat de ignoranti belgienii, incat iti garantez ca daca nu ar aparea vremea deprimanta in peisaj, ar creste considerabil media de varsta a poporului.
Trebuie sa-ti marturisesc apoi ca tara asta mica nu are guvern, dar are crestere economica. E mai birocratica decat orice alt stat; are trei limbi oficiale, dar majoritatea pot vorbi fluent engleza, multi imigranti, nenumarate autostrazi, majoritatea luminate pe perioada noptii. Melting pot-ul belgian poate ca nu e la fel de recunoscut ca si cel american, dar e extrem de puternic si evident; nici nu stiu daca mai exista cineva sau ceva autentic aici. Un lucru e minunat: aici nu te simti strain. Si al doilea lucru minunat: ciocolata belgiana. :D

25,1

Acum doua zile aveam 24 si stii, parca nu era amenintator. Astazi, cand spun 25, ma gandesc inainte: 'Oare nu gresesc, nu cumva am facut 24, dar am grabit putin timpul? Si fac calcule: daca sunt nascuta in '86, asta inseamna...25 deja'. E cumplit, nu simti varsta. Cine spune ca ai varsta pe care o resimti e un ipocrit, un frustrat mincinos care se agata de un cliseu pentru a ascunde ca-i e teama.
E teama. Ajungi la 25, deja numar rotund, cu insemnatate, iti mai spun si altii ca de acum ai un sfert de secol - dezastru. Stii, e pana  la urma o problema de imagologie - cu cat mai neplacuta asocierea, cu atat mai eronata reprezentarea. Te temi pentru ca 25 inseamna ca ai adunat deja cativa ani, ca roadele ar trebui sa incepi sa le aduni. Dar tu tai frunza la caini; te bucuri de micile placeri ale vietii, gandesti pe termen scurt, desi ai inteles de mult timp ca e nevoie sa dezvolti planuri de viitor solide. Poate o mai scalzi asa vreun an, doi, apoi te loveste si pe tine viata cu ceva. Mi-e teama ca ceva important se va intampla...asa am vazut la 'oamenii mari', iar eu nu stiu cum sa reactionez. E multa nesiguranta.
Ce inseamna 25? Gata cu joaca, 'il faut faire qqch', atentie, teama, nesiguranta. E paradoxal cum se spune ca pe masura ce inaintezi in viata, devii mai intelept. Imi amintesc ca la cativa ani nu aveam teama de nimic si de nimeni, stiam ca reusesc tot ce-mi propun. Acum poate ca am obiective prea mari pentru forta de care dispun...who knows? Eu nu, si nici cei 25 ani ai mei.

Traiesc de cateva ore sindromul singuratatii, dar nu e cel care te copleseste, cel putin momentan. Traiesc sentimentul linistii si al gripei si al supei calde pentru care am luptat intrinsic deja de 45 minute pentru a ma convinge s-o mananc. E comestibila, dar am un sentiment al ‘suficientei’, probabil de la doftoriile pe care le ingurgitez.

Vorbeam despre singuratate si farmecul ei. Gasesc ca-i minunat sa fii singur cand esti bolnav. Nu ai chef sa vorbesti, stii ca poti sa furi toata pilota, mananci cat poti si cel mai important, stii ca singur trebuie sa treci peste toate frisoanele si durerile de cap…si desigur, fiinta umana gaseste ca e mai puternica decat oricand, nu-i musai sa zaci in pat toata ziua, si ca sa vezi, ceaiul ti-l poti face si singura, pastilele si apa zac si ele langa pat, veritabila imagine ‘convalescenta’, de altfel.

Singuratate, singuratate, dar abia astept momentul acela cand gripa se desparte de corp incet, incet si parca oasele inceteaza sa mai hiberneze, vor sa se miste, ‘mintenas’ vine primavara.

Ce greata, cata nedreptate, ce de sentimente revoltatoare, cata furie si amaraciune!...speram sa fie un happy end, dar m-ar fi dezamagit.

E cea de-a treia carte pe care i-o citesc. Si cu toate ca 'Magicianul' ramane favorita, 'Colectionarul' te amageste, te trece prin diferite stadii, progresiv, sau pur si simplu antagonic. Si nu e decat fictiunea unui scriitor care intelege 'abisurile' comunicarii pe masura ce lasa noi pagini sa curga;cat de greu este sa gasesti echilibrul comunicarii (verbal, nonverbal, sentimental, olfactiv)! Pornesti cu empatie si sfarsesti cu mila furibunda pentru Caliban, pentru ca el este exponentul mizeriei mediocre in care ne balacim astazi, pentru ca in simplitatea lui a invatat numai sa hraneasca si sa creasca sentimetul unei iubirii nevinovate si bolnavicioase.

In ciuda destinului intunecat al Mirandei, sfarsesti prin a-ti revarsa ura si furia intr-o mila apatica pentru Caliban. Cata nepasare...O spun cu tristete.

Romanul se resimte...nu se citeste, se imprima si rasuna pana in maduva. Poate sunt eu subiectiva pentru ca de mult timp nu am mai citit un roman; traiesc intre bloguri, lecturez scrieri scurte. 'Colectionarul' te indulceste, in ciuda esentei sale amarui, te ciupeste numai ca sa-ti aduci aminte cat de importante sunt toate cele care ni se ofera: libertate, arta, natura, comunicare...'comuniune'.

Cu siguranta nu am publicat cea mai stralucita recenzie, insa toate cele de mai sus sunt repezite intr-un tumult de idei si emotii covarsitoare. Va recomand...cu insistenta, 'Colectionarul' - John Fowles

Eurotrip

Eurotrip, a set on Flickr.

Cat de greu ma las dusa din cuibul meu natal...Asa se face ca incepe postarea noua...Va sa zica, m-am obisnuit copios sa petrec timp acasa, cu toate ca parca ieri ma plictiseam cumplit si nu-mi gaseam nici locul.

Cine sa ma inteleaga? Si mai presus, plec astazi sa-mi depun cererea de ridicare a diplomei; si ma intorc maine :)). Incerc sa gasesc raspunsuri si originea acestei temeri de parca deciziile mele au sa afecteze cel putin jumatate din oras...Poate gasesc maine cateva minute sa-ti scriu daca temerea s-a scurs sau daca si-a facut loc inlauntrul meu.

Post...

Nu nu stiu daca e evolutie sau involutie: sa-ti reprimi sentimentele si trairile, si asta dintr-o amibitie exagerata si dintr-o vorba pe care mama ti-a spus-o candva, candva cand nu aveai prea multi ani, si nici de prieteni nu stiai, ca sa nu mai mentionez ca iti era jena sa marturisesti ca stii ce-i un French kiss.

‘The issue’ now este ca date fiind experientele anterioare, pierzi controlul asupra prezentului. Si scuza-mi lexicul ‘alambicat’, dar ma refer in cazul de fata la dificultatea pe care o intampini de fiecare data cand treci pragul relatiei nou-nascute, cand increderea iti joaca feste si cand iti pierzi controlul. Cu atat mai grav cu cat mi-am promis candva cand inca nu invatasem sa iubesc sa pecetluiesc intrinsic emotiile negative, sa le izolez in epiderma pentru ca pe urma sa le extermin. E dificil sa inabusesti trecutul, mai ales atunci cand prezentul navaleste asupra ta. Ti-e teama pentru ca te-ai saturat sa-ti fie servit acelasi fel de mancare amar si insufficient, ti-e teama sa nu devii un trecator, un pansament uzat de care nu stie cum sa se descotoroseasca. In fine, prea multe metafore, de parca se pierde si esenta.

Regret sa transform postul intr-un cliseu, dar e atat de potrivit; nu vrei sa crezi decat ca esti iubita si ca ii esti suficienta.

Cu drag.

Pentru Ioana mai batrana…

Ar fi sanatos si interesant sa postez cel putin cu regularitate daca tot insist sa-mi dau seama de unde pornesc si incotro ma indrept. Scuza principala se trage dintr-un management execrabil al timpului - cat ar putea 'sa te coste' cateva randuri si-un alineat in fiecare seara? Acum, ca sa fiu sincera, de multe ori deschid aici, citesc cateva articole, incerc sa recuperez de la ultima vizita si ma dezarmez. Pentru ca nu se intampla nimic special pe aici, aceeasi liniste, m-am saturat chiar si sa barfesc alte popoare, sa le caut defecte, sa le exagerez de dragul de a inceta sa ne mai subestimam.

E aberant postul asta, nu are ce sa-ti transmita decat suficienta unei continuari. Ceea ce inseamna ca de fiecare data cand imi voi mai pune intrebari, macar le voi nota undeva daca nu am blogspotul la indemana. Si poate ca va fi mai simplu asa sa-mi dau seama si sa clarific cine sunt si unde ma regasesc pe mapa asta pe care tot calatorim.

Ascultam mai adineaori Guerilla, emisiunea lui Mihaiu si se intrebau cata mizerie ingurgitam zilnic de pe 'canalele' media. Nu e trist ca deschizi televizorul dupa o zi plina of shit la serviciu si te astepti sa primesti acelasi entertainment de rahat cand tot ce vrei e ceva soft? Presupun ca vrei sa te amuzi usor, fara sa te dezgusti sub falsa ironie ca te distreaza 'prostia altora'. S-au nascocit diferite solutii, dar niciuna viabila. Primul impuls te indeamna sa treci granita la propriu sperand la un trai mai fericit acolo...cica iti manifesti scarba vis-a-vis de mizeria pe care ti-o bombardeaza media zi de zi. Sau, poti sa adopti varianta romanului resemnat si sa deschizi televizorul/radioul stiind ca te lovesti de nulitatile de ieri, de taranul de pe strada care scuipa seminte. Si mai mult, sa admiti simplu ca romanul primeste ceea ce cere. Esti orb! Nu vrei sa strapungi cu privirea mai departe. Media iti vinde ceva ieftin, tu il primesti (daca vrei) si il dai mai departe. E o pseudoteorie a bulgarelui de zapada. Tu il amplifici. Media cumpara ieftin, vinde scump si primeste in schimb mult. Tu cu ce ramai? Cu buza umflata si cu un gust amar al realitatii pe care ti-o prezinta.

Solutia mea: fa o selectie mai atenta sau uimeste-te din cand in cand si 'Deschide, ba, o carte!'

Nadejdea aia: La Multi Ani de Martisor!

Nici nu stiu cum sa-ti explic...ca habar nu am cum...cum sa fiu un metodologist bun, cum sa schimb opinii, cum sa transform chinul si neplacerea macar in ceva ce iti umple timpul. Esec - pentru ca nu te pot ajuta; dezamagire - pentru ca mi-am imaginat mereu ca adapostesc un 'petit' lider, un potential transformator de opinii si de credinte. Ma tem ca si viziunea s-a prabusit deodata. Ma tem ca nu am ce sa recuprez din eperienta, o trec in neant, in nadir si ma odihnesc sperand ca maine nu va mai fi amar.

Fantastica firea asta din care suntem plamaditi, nimic nu ne multumeste pana in momentul in care te-ai lipsit sau ai fost fortat sa te lipsesti de acel anume ceva/cineva, ca este el amic, iubit, masina, picior, mana, ochi, familie etc...si revenim...

Eu NU sunt dependenta de internet; sau cel putin astfel imi plac sa cred si sa neg in fata acuzatiilor care vin din partea diferitilor: "Ai sa-ti strici ochii.../Sa stii ca am vazut la televizor ca prea mult calculator si prea mult internet dauneaza"...asta ca sa nu mai mentionez ca televizorul - cel care de altfel scuipa cele mai multe abratii - 'a mintit poporul'. Revin: imi place sa cred ca nu sunt dependenta de internet, dar recunosc ca sunt dependenta de computer. Si daca pot supravietui fara 'online', atunci de ce eram atat de ingrijorata asta seara la gandul ca mi-am pierdut conexiunea? Oare pentru ca am pierdut legatura cu exteriorul? Sau sa fie pentru ca firea umana e conservatoare patologic si sufera de fiecare data cand pierde acel ceva - orice, cand trebuie sa renunte la confortul rutinei pentru a se adapta din nou? Sau poate ca necesitatea de informatie a devenit din ce in ce mai puternica?