Penultima zi a lui 2009. Nu inteleg de ce atata pregatire, de ce atatea batai de cap, de ce asemena aglomeratie, de ce sa ne maltratam ficatul cu manacruri care mai de care mai grele, cu bauturi ametitoare si nopti pierdute in cinstea celor mentionate anterior...2009-2010, 2010-2011, duminica-luni...toate sunt la fel. Urasc inceputul de saptamana, urasc duminica, pentru ca stiu ca o urmeaza luni, stiu ca se termina ceva...si imi va fi atat de greu sa accept acelasi ceva, insa de trei ori mai dificil, acel ceva care inainteaza atat de greoi, atat de devreme, atat de morocanos...atunci de ce 'as manca' altceva acum: 2009-2010. M-am saturat de motivele astea 'prestabilite' de a sarbatori, m-am saturat sa caut prilej pentru a dansa, pentru a ma preface ca ma simt bine, pentru a imbraca o rochie neobisnuita, pentru a incalta pantofi ciudati cu toc, pentru a ma ascunde sub culori tipatoare si priviri misterioase...m-am saturat subiectiv...pentru ca trecerea asta ma 'sur'prinde unde nu as vrea...

Make a wish (ne sugera Andra astazi pe facebook). Ce dorinta? Am prea multe si nu m-as putea hotari careia sa-i dau intaietate. Astept macar o schimbare, nu stiu din ce directie, dar stiu ca as vrea sa ma intalneasca undeva pe drum...As mai avea nevoie de putina atentie, de mai multa incredere si curaj, de cuvinte potrivite rostite la momentul potrivit, de clipe placute, de discutii prelungite la ceaiuri tarzii, de mai mult timp, de hotarare, de intelepciune, de copilarie, de spatiu, de libertate, de inspiratie, de rabdare, de prieteni nu e nevoie (sa fie in continuare putini, dar sa-mi fie alaturi si sa le fiu alaturi); as avea nevoie de aceeasi familie :)

2009 - am ajuns aici...asta sunt, controversata ca si anul pe care ma pregatesc sa-l inchei. La Multi Ani!

Si-ti spuneam ca ma simt mai bine, dar parca nu mi-e dat sa ma fericesc prea mult timp: iert si zambesc onest, de parca viata mea apartine nimanui, de parca ea nu conteaza, de parca unora nu le e dat sa se implineasca, de parca ei ii e sortit sa caute neincetat.

Crezi ca mie imi face placere sa ma plang de fiecare data cat de greu imi e, sau cat de greu imi fac totul sa fie, crezi ca mie nu-mi e greu sa ma lupt singura de fiecare data, crezi ca mie nu-mi e dificil sa-mi reprim sentimentul asta de ura in speranta ca voi trece mai repede peste? Crezi ca eu nu sunt constienta ca m-au sunat ai mei sa-mi spuna o vorba buna si sa ma incurajeze sa fac un pas, sa incerc sa ma revolt, sa fiu o luptatoare asa cum i-am obsinuit, apoi eu, pe partea cealalta, sa le servesc vorbe grele rostite pe tonuri ridicate, crezi ca imi e atat de usor sa-mi manifest neplacerile si revolta numai asupra lor, cand si asa imi vad familia din ce in ce mai rar?...Crezi ca mie-mi e usor sa ma ascund sub carti si cursuri si activitati didactice, sau in spatele unor poze, cand ceva ma macina...astazi a fost picatura care a umplut paharul, sau poate ca am facut-o eu sa fie asa...dar, chiar mai crezi acum ca mie mi-e usor?

A inceput de ieri...

A venit brusc, sau mai bine zis: a revenit brusc. Imi citeam ca in fiecare saptamana cursul de marketing, si imi par atat de interesante informatiile prezentate acolo, incat ma intreb ce caut eu aici in camera asta, facand nimic, adica nimic productiv fiinite si sufletului meu, traind numai un prezent confortabil, care ma prezinta intr-un pat de hotel cu laptop-ul in fata, un aparat foto langa pat, si un caiet in mana. Astazi m-am jucat putin cu microfonul, m-am jucat de-a reporterul…si imi placea; nu ma simteam deloc stinghera in fata obiectivului, si nici in fata colegelor puse pe sotii. Imi revine intrebarea: Ce caut eu aici, acum? De parca m-am trezit dintr-un somn profund, si nu ma regasesc. Sper numai ca in amorteala aceasta care ma poarta usor in timp, sa realizez ca poate nimic nu e intamplator, ca toate au un curs firesc, pe care eu sunt prea ignoranta sa-l observ, ca toate nu sunt altceva decat succesiuni de intamplari care ma vor duce acolo unde trebuie si unde imi e locul