Si-ti spuneam ca ma simt mai bine, dar parca nu mi-e dat sa ma fericesc prea mult timp: iert si zambesc onest, de parca viata mea apartine nimanui, de parca ea nu conteaza, de parca unora nu le e dat sa se implineasca, de parca ei ii e sortit sa caute neincetat.

Crezi ca mie imi face placere sa ma plang de fiecare data cat de greu imi e, sau cat de greu imi fac totul sa fie, crezi ca mie nu-mi e greu sa ma lupt singura de fiecare data, crezi ca mie nu-mi e dificil sa-mi reprim sentimentul asta de ura in speranta ca voi trece mai repede peste? Crezi ca eu nu sunt constienta ca m-au sunat ai mei sa-mi spuna o vorba buna si sa ma incurajeze sa fac un pas, sa incerc sa ma revolt, sa fiu o luptatoare asa cum i-am obsinuit, apoi eu, pe partea cealalta, sa le servesc vorbe grele rostite pe tonuri ridicate, crezi ca imi e atat de usor sa-mi manifest neplacerile si revolta numai asupra lor, cand si asa imi vad familia din ce in ce mai rar?...Crezi ca mie-mi e usor sa ma ascund sub carti si cursuri si activitati didactice, sau in spatele unor poze, cand ceva ma macina...astazi a fost picatura care a umplut paharul, sau poate ca am facut-o eu sa fie asa...dar, chiar mai crezi acum ca mie mi-e usor?