Cumimi e natura...acum cinci minute vorbeam cu Ana si parca ma convinsesem ca ar fi placut sa ies putin din casa, ma gandeam cum o ignor prea mult in ultima perioada pe Ioana hedonista, as fi scos-o si pe ea 'in lume', sa intalneasca fani The Killers, 'lume buna' de Bucuresti; am urcat pana si scarile, aveam de gand sa ma schimb de haine, sa-mi arunc altceva in afara de haine sport si pijamale, sarenunt la fata palida...dar am deschis usa, m-au lovit cativa stropi de ploaie mocaneasca si morocanoasa de toamna, adierea deloc placuta m-a palmuit, iar pielea mi s-a zgribulit de parca micuta cuvertura bumbacoasa nici nu mi-ar fi invelit umerii. M-am privit in oglinda si parca Ioana de acolo mi-a spus ca e putin cam obosita: si-a creat propriul scenariu - se ciubareste mai departe in canapeaua din care ii ies picioarele, mai atipeste, se mai trezeste, se mai intoarce de pe o parte pe cealalta, se mai ridica, verifica daca cineva ii scrie in tarziu de noapte, isi oboseste privirea in desktopul computerului (in care nu avea de gand sa-si astearna gandurile de asta seara), maine doarme pana tarziu,sa pana reuseste ea, poate o vor suna prietenele sa o scoata la o cafea, sau pate iese singura cu aparatul, caci praful s-a asternut usor pe lentilele obiectivului, pe seara cauta un alt loc special in care sa se ascunda, printre cuverturi,perdele, perne mari si colorate, printre fire de fum si arome grele orientale, printre gusturi fine, povesti pe care poate ca le-a mai auzit, dar niciodata nu le-a acordat atentie ca acum, printre ganduri pe care le asterne cu usurinta de acum,printre priviri care parca te trag de limba; luni pleaca...are o saptamana incarcata, care va trece prea repedepentru ea si pentru un alt weekend pe care si-ar dori sa-l prelungeasca...mai are o sansa, mai are un sfarsit de saptamana la care sa se gandeasca si sa se pregateasca...
...tic-tac...tic-tac

Toamna grea

Weekend-ul asta te-am concediat, te-am inlocuit...m-am reintors la Alexandra; m-am deschis din nou ei, si ea mi-a impartasit, si eu i-am povestit, ea m-a ascultat; am impartit idei, ne-am dat cu parerea, ne-am plans de mila, ne-am readus apoi la viata, ne-am intarit putin...cat de mult am crescut...cate valuri au mai trecut...cate clipe ne-au 'reformat'. Povesti, intamplari, numai vorbe; vorbe, care spuse la momentul oportun, ne-au deschis ochii, ne-au 'profilat', ne-au intristat, pentru ca mai tarziu sa ne aduca zambete...Ironii, ceata, faruri, amintiri, frig, o Dunare absenta, muzica in surdina, trecut, prezent, prea putin viitor, intamplare, semne de intrebare...timp concret, regrete, dorinte, maruntisuri, frunze, miros greu de toamna innoroita, vise, basme...
Ma bucur ca am mai apucat sa stam de vorba, ma bucur ca te-am revazut, m-as bucura si mai mult sa ne stiu 'schimbate'

De ce?, De cine?

N-am avut inspiratie pentru titlu, cum mi se intampla de fiecarae data cand ad hoc, ma hotarasc sa mai postez ceva. Mi-am reprimat sentimentele in ultima vreme si ti-am scris din ce in ce mai rar...poate ca imi e si teama sa nu ma intelegi gresit: sa crezi ca lipsa asta acuta de ocupatie 'imi da dreptul' sa ma tot plang...(ce-i drept, macar tu nu poti riposta, si ma linisteste ideea asta). De ce? De cine?...Pai da, de ce ai nevoie pentru un dram de feircire: de o inghetata, de o ciocolata, de o pereche de pantofi din piele intoarsa, de o esarfa, de o gutuie, de un suc de morcovi, de Internet (sa-l ia naiba, ca nu mai pot astepta parca...si btw, sa nu faceti contract niciodata cu cei de la rds), de prietenii tai...da, de zambete, de iesiri de weekend, de party-uri ciudate, de discutii uitate in noapte, de o cana cu ceai, de o poza de familie, de o vacanta hai-hui, in care sa uit de mine, de o plimbare, de un umar pe care sa-mi asez fruntea, de un film bun si de mult, mult popcorn, de doua brate care sa ma imbratiseze, de o pereche de buze care sa zambeasca neconditionat, desi s-a trezit de dimineata si nu si-a baut cafeaua...de o alta pereche de urechi care sa te asculte mai intai................................................................................................decedecine?

Azi...

Astazi, 10.11.2009, ne-am amintit de Gheorghe Dinica, din pacate regretand decesul lui…din fericire, pentru ca ne vom aminti de momentele placute si memorabile, de replicile pe care vocea lui le-a insufletit si le-a dat o alta valoare, din fericire caci ne vor rasuna melodiile romantate pe care le mai fredona; canta el candva “de la viata…si nu i-am dat cat as fi vrut” – si ma gandesc astazi ca noi ne lamentam zilnic si suferim ipohondric, probabil si cronic de neputinta de a cersi si de a scurge pana si ultima picatura de viata, de a-i epuiza toate sursele si de a-i seca toate izvoarele…vorbim astazi despre un om devotat publicului, un adevarat artist, care ne-a parasit, astazi ne-a lasat singuri, de astazi nu ne mai insenineaza sufletele, de astazi suntem mai putini, de astazi suntem mai pustii cu un artist

“de la viata…si nu i-am dat cat as fi vrut”

a fost, este...va fi?

Asa scriam in micutul meu caiet verde (cu motive ‘crocodiliene’) acum aproape un an (Luni, 26 ianuarie, 2009)

Inceput de saptamana, alta mina, sa insemne ceva? Ma simt putin vinovata astazi – a fost un weekend plin (si de ingurgituri repetate, fara a-si gasi rostul, si de stari contradictorii, si de vechi, si de nou, intensitate, uitare, ‘momentism’, schimbari); ma schimb sau poate ca abia acum incep ‘sa ma invat’ (imi pare ca pana la sfarsit cea mai mare necunoscuta va ramane propria-mi persoana); si atunci nu te intrebi oare daca exista sanse sa cunosti macar o farama din cel de alaturi, cel pe care il consideri prieten, cel caruia ii ingadui sa ti se apropie, sa-ti vorbeasca, cel care te suna sau iti scrie zilnic, sau te imbratiseaza de cate ori te intalneste, cel care te saruta si te intampina cu zambete largi de fiecare data cand te revede? Cu fiecare ocazie descopar noi ‘Ioane’ si in aceeasi masura misterele se adancesc, se inneguresc, se intuneca. Am aflat ca drumul nu are intoarcere, iar gara la care ma void a jos e numai alegerea mea. E prea tarziu sa ma gandesc la ce-a fost …mi-am promis ca nu voi regreta nimic din ce am facut, si uite-ma astazi cum ma pun singura la zid, ma torturez gandindu-ma la ce-a fost aseara, cand totusi m-am simtit bine si am uitat…m-am uitat…am uitat-o pe Ioana.

Si aici am atasat cateva strofe dintr-un simplu hit al anilor ’90, simplu si totusi atat de profunde ii sunt ‘gandurile’:

Call you up in the middle of the night

Like a firefly without a light

You were there like a slow torch burning

I was a key that could use a little turning

So tired that I couldn’t even sleep

So many secrets I couldn’t keep

Promissed myself that I wouldn’t weep

One more promise I couldn’t keep

( si aici subscriu, din pacate)

It seems no one can help me now

I’m in too deep

There’s no way out

This time I have really led myself astray

Runaway train never coming back

Wrong way on a one way track

Seems like I should be getting somewhere

Somehow I’m neither here no there

Can you help me remember how to smile

Make it somehow all seem worthwhile

How on earth did I get so jaded

Life’s mystery seems so faded

I can go where no one else can go

I know what no one else knows

Here I am just drowning in the rain

With a ticket for a runaway train

verything is cut and dry

Day and night, earth and sky

Somehow I just don’t believe it

Bought a ticket for a runaway train

Like a madman laughin’ at the rain

Little out of touch, little insane

Just easier than dealing with the pain.

Astazi s-au mai schimbat unele altele, insa nu regret nimic…nu-mi incalc promisiunea, poate ca as fi reusit in anumite cazuri sa iau decizii mai bune, insa gandindu-ma pe langa cate alte prapastii am trecut, ma multumesc cu putinul pe care mi l-am rezervat ‘astazi’.

Cred ca vine o perioada in viata fiecaruia cand totul inceteaza, sau mai bine zis - stagneaza. Nu evoluezi, dar nici nu vrei sa crezi ca dai inapoi, asa ca ascunzi adevarata situatie sub deviza unui timeout temporar; tragi cortina, actorul are nevoie de o pauza sa-si traga sufletul, sa-si schimbe costumatia, sa-si dreaga vocea, sa repete ultimele replici, insa mai ales sa schimbe decorul...
Asa ca ma retrag un moment, si asa, vine iarna, incepe hibernarea, astept primavara cu alte sperante; dar intre timp ma cuibaresc putin nelinistita, de parca as fi uitat ceva, sub cuvertura prezentului, sunt resemnata, sau cel putin atat pot sa nutresc acum; astept urmatoarea ''scena"