Se intampla de cateva saptamani…jesus, ca vor fi luni :(

Urasc poporul sarb, dar urasc si mai mult romanii. Ma simt cotropita si neputincioasa in fata valului asediator sarbesc, dar urasc si mai mult poporul asta slab din care, din pacate fac si eu parte, care se lasa calcat in picioare de oricine nu are pasaport romanesc, urasc romanismul asta delasator, increderea asta oarba pe care o oferim cu nonsalanta celor din afara granitelor, felul nostru de a fi, supus despotismului sarbesc (in cazul de fata).

Si mi-e ciuda…stiam ca fericirea asta scurta cat o vara se va opri curand, cand ma voi intoarce in Constanta, sau parasita statiune Mamaia, dupa cazu-mi; simteam ca voi reintalni sentimentul acela suparator, amplificat de aceasta data de o mie de ori, de cand incepe scoala toamna…diminetile morocanoase si apasatoare inlocuiesc zilele insorite ale verii, ganduri invidoase in locul prieteniilor sincere, copilarii sfarsite, responsabilitati, ghiozdane grele…toate astazi, insa, au capatat alte valente: studiile mai ca le-am sfarsit, si mai des ca niciodata ma intreb daca am realizat putin prea tarziu ca am ales calea nepotrivita; lumea in care ma invart se schimba cu asa viteza, timpul personal se comprima, increderea scade si suferim de singuratate cronica, de depresii, de cenusiu, de putrefactie, de lacrimi, de noroi, de mucegai…de “metamorfoza”