Ajungi la varsta la care stii stii ca ar trebui sa-ti pese; si-ti pasa de ceva, dar inca nu stii de ce. Ai 24 ani si te gandesti ca ai ce povesti, ai timp, si-ti amintesti totul de parca sar fi intamplat acum trezeci ani. Totul e prafuit, acoperit de miros de mucegai si de lumina difuza vintage, ca in pozele acelea alterate de timp, pe care ai tai inca le pastreaza in cutii de carton sub pat.

E o liniste ciudata, vinovata, pentru ca pana acum te-ai obisnuit sa te temi de acel CEVA care urmeaza, care te urmareste si care iti adduce in mod repetat tristetea zilelor nu demult apuse. Nu e nimic special aici, e numai un inceput de care inca nu m-am plictisit, un inceput pacifist, in care singura bomba care ar putea declansa as fi eu. Parca ma asteptam la altceva mai bun si totusi, daca stau sa ma gandesc mai bine, nici ca se compara – am spus trecutul pare ca a amutit demult. De parce vrei cirese mari de vara si primesti capsune; nu stii daca iti plac, dar te satisfac cum nu se poate.