Poate ca in viata fiecaruia se ivesc ocazii neplacute cand intrebarile se imbulzesc sa-ti ceara un raspuns sau macar sa-ti rasune undeva in coltul acela intunecat al mintii tale. Poate ca e o chestiune de rationalism pur, extremist, declansat de emotiile puternice de care ne impiedicam. Si da, ratiunea ucide pasiunea. Si te intrebi daca e mai bine asa. Te intrebi daca nu cumva e mai bine sa nu mai investesti in cei dragi...oricum va veni momentul cand te vei desparti de ei...sau cand ei se vor desparti de tine; si poate ca refuzi sa-ti amintesti, dar stiu sigur ca suferinta te copleseste atunci, durerea si gustul amar devin exacerbate si parca lacrimile iti seaca puterea de a depasi momentul. Se spune ca timpul vindeca; eu cred ca e total gresit pentru ca timpul nu vindeca, ci iti ofera mai multe momente sa te obisnuiesti cu ideea ca cei dragi dispar, te dezobisnuiesti la a-i mai suna din cand in cand sa vezi ce fac, la a le ura 'La Multi Ani', la a-i mai avea aproape de sarbatori...

Ma intreb acum, ce se intampla cu dragostea lor? Unde se duce ea? Oare o inghite pamantul pentru ca mai tarziu sa rasara alta? Sau renunta si ea? Atunci de ce ne incapatanam sa credem ca 'dragostea nu moare niciodata'? Oare am inventat noi tot felul de existente superioare, post mortem, din dorinta de a ne alina durerea? Oare nu-i mai bine sa spui ca a ajuns acolo sus, ca-i e mai bine acolo, gandindu-te ca te-a parasit pentru ceva mai bun? Cert e ca suntem atat de efemeri, iar sfarsitul e atat de prevazator, e ca si cand ai spune '(...) In gara, toti oamenii fac acelasi lucru: asteapta...'