Am pentru prima data anul acesta, in pietricica Neamtului, sentimentul acela dezolant al toamnei. Imi vine sa plang. Lacrimez numai gandindu-ma. A fost odata un sentiment de temere, pe care mi-l instaura prima data bunica: Ehe, se da jos militaria din pod! Acum s-a transformat in anxietate si nesiguranta totala, un gand neincetat care te macina si te trage de maneca pe masura ce timpul de meditare creste. In hol, in hol, in hol cu capul gol...cam asa ma situez astazi. Daca asta inseamna maturizare si responsabilitate, m-am saturat de golul din stomac. Am nevoie de schimbari, de proiecte, de inceputuri, de energie, de oxigen, de oameni 'umani'.