Ea e suparata

Ea e trista. Au avut aseara o convorbire telefonica indelungata. Bata-l vina, sub impresia fatala ca reduci dorul vorbind la telefon, nu faci decat sa maresti distanta. O stiu, am simtit-o si nu m-am invatat minte, pentru ca sufar de dependente, in principiu de comunicare si cafeaua de dimineata. O vad cum se cufunda intre gandurile-i, e departe, e in ploaie si nimic nu pare sa-i spele dilemele (ale ei si ale lui Plesu).
Eu o inteleg, sau asa imi place sa cred. Si tac pentru ca simt ca astfel o ajut mai mult. I-am spus ca-i sunt alaturi oricand simte nevoia sa discute. Eu stiu ca tinzi ca te scufunzi in singuratate si mai mult, motiv pentru care la prima despartire mai serioasa am plans la telefon cu toti prietenii mei in drum spre Bucuresti. Imi venea adeseori sa ma urc in masina si sa plec oriunde, sau numai sa petrec timp in masina imaginandu-mi ca strabat tristetea.
In fine, ce sa-i spun? Ca eu am fost in locul acela intunecat si ca acum totul mi se pare atat de indepartat. Incerc sa-mi impun ca nu m-am purtat ca o copila prostuta, ca reactiile erau inevitabile; dar acum, la 'ani lumina' distanta realizez zadarnicia acelor momente prelungi. As vrea sa o fac sa rada, dar stiu ca zambeste din politete. As fi vrut sa-i citesc o frumoasa poveste (ii apartine lui Malaele si am gasit-o in Ratacirile lui) sau sa-i impartasesc cateva piese, dar mi-e teama de laitmotivul asta al iubirii...e prea curand. Parca si imbratisarea aceea de urs de aseara am facut-o intr-un mod stangaci...tocmai pentru ca nu vreau sa-i creez circumstante sa mediteze.
Pare puternica, asa o gasesc eu; a incetat sa mai planga, de parca i-au secat lacrimile noaptea trecuta. Dar stiu ca experientele acestea lasa santuri pe care le acoperi anevoios. Poate ca numai iubirea ne face perfecti, daca invatam sa iubim cu adevarat, autentic; insa de prea putine ori iti e impartasita pe masura.

Oarba (dupa o auzita poveste)

A fost odata, pe nesfarsita intindere a acestui pamant, o fata nespus de frumosa si, totodata, nespus de trista, pentru ca era oarba. Infirmitatea o facuse sa-si urasca propria faptura, propriul destin si pe toti cei din jur, in afara prietenului ei bun, care era mereu langa ea, gata s-o ajute.

Odata i-a spus:

- Bunul meu, daca cineva ar face o minune si as putea sa vad vreodata, eu m-as marita cu tine!

Si vremea trecea...

Si...intr-o binecuvantata zi, cand ciresii si zarzarii isi spargeau mugurii, inalbindu-se la vederea primaverii, cineva i-a daruit frumoasei femei doi ochi. Bandajele au fost scoase si frumoasa femeie a putut sa vada. Fericirea ei a depasit potriveala cuvintelor.

-Acum, ca poti vedea, a intrebat temator prietenul, te mariti cu mine?

Frumoasa femeie s-a rasucit pe calcaie si l-a vazut pentru prima para pe prietenul ei. vremelnica ei bucurie a facut loc deznadejdii. Si prietenul ei ear orb.

Au tacut o vreme.

-Te iubesc mult, i-a spus femeia, esti prietenul meu cel mai bun si ma intelegi. Stiu ce umilitor este sa nu vezi si cata suferinta poti provoca celor din jur, dar iarta-ma, nu ma pot marita cu tine, pentru ca tu ...esti orb.

Si iar au tacut...

-Oriunde vei calatori, i-a spus prietenul, sa fii fericita si norocoasa! Priveste lumina acestui pamant si minuneaza-te de aceasta creatie a Domnului, care este omul. dar, te rog, sa nu uiti niciodata sa ai grija de ochii tai, pentru ca, inainte de a fi ai tai, au fost ai mei.

(Horatiu Malaele, Rataciri)